Ne place să ne lăudăm cu copiii noștri. Și pe bună dreptate – sunt minunați! Dar hai să recunoaștem: uneori, fără să vrem, transformăm premiile și „bravo-ul” într-o lesă scurtă. Una colorată, cu paiete, dar care strânge în jurul sufletului de copil. Să ridice mâna cine n-a primit măcar o diplomă de „Cel mai cuminte copil din grupa mare” sau de „Campion la strâns jucării (când vine bunica)”!

Premii, diplome, titluri și… o eternă nevoie de confirmare

„Ce copil deștept ai!”
„Ai luat premiul I, Bravo!”
„Ești cel mai talentat din clasă!”

Sună frumos, nu? Da, până când acel copil are o zi mai proastă. Sau nu ia nota maximă. Sau nu mai iese primul. Și ce facem atunci, noi, părinții cei bine intenționați?

Îi amintim. De premiul de anul trecut. De cum „el nu era așa”. De cum „tu erai cel mai bun, ce s-a întâmplat?”

Și, fără să vrem, ce era o diplomă de hârtie devine un zid. Un standard. O amintire pe care copilul simte că trebuie s-o egaleze. Mereu. Pentru că altfel… nu mai e el cel „briliant”, „genial”, „lider”, „campion”. Ci doar un copil. Iar uneori, pentru noi, asta nu mai pare suficient.

În ultima vreme, pare că trăim într-o lume în care fiecare copil are nevoie de o medalie ca să simtă că a contat. De la „cel mai rapid la legat șireturile” până la „cea mai artistică încruntare la broccoli”, părinții au intrat în febra premiilor.

Ce bine era când premiul suprem era o înghețată!

Premiile ar trebui să fie ca sarea în mâncare – nu ca mâncarea doar din sare. Atunci când copilul tău câștigă ceva, bucură-te! Dar mai ales, ajută-l să înțeleagă că nu premiul îl face mai bun, ci tot ce a învățat până acolo. Iar dacă n-a câștigat nimic… e ok. A câștigat timp de joacă, și asta e aur curat.

Povara de a nu dezamăgi

Sunt copii care nu se mai joacă liber, pentru că sunt ocupați să fie „primii”.
Sunt copii care nu mai râd cu gura până la urechi, pentru că trebuie să fie „serioși și maturi, cum știm că pot fi”.
Sunt copii care, în loc să experimenteze, repetă doar ce știu că le aduce aplauze.

Și poate n-ar fi rău să ne întrebăm: cine are nevoie de acele premii, de fapt? Copilul… sau noi?

La Copilandia, premiile sunt magice (și opționale)

Noi nu dăm diplome pentru „cel mai corect mers în linie” sau „cea mai frumoasă voce de spiriduș”. La noi, fiecare copil e deja parte din poveste și e eroul ei, chiar dacă se împiedică de trei ori pe scări și uită parola de la comoară. La finalul petrecerii, nu iese nimeni „pe locul 2”. Pentru că în lumea noastră, fiecare copil e unic, iar magia vine din faptul că a avut curaj să exploreze, să întrebe, să râdă, să se împace cu un balaur și să danseze ca și cum n-ar exista YouTube.

Aplauze, nu presiuni prin premii!

Așa că, dragi părinți, aplaudați cu inima. Nu cu foaia de Excel în care țineți scorul de la șah, flaut și lecții de germană. Copiii voștri nu sunt proiecte de prezentat în PowerPoint, ci ființe minunate care înfloresc cel mai frumos când nu se simt comparați, evaluați sau etichetați cu titluri mai grele decât rucsacul de școală.

Și dacă tot vreți o diplomă, iată una specială, de la noi:

„Diplomă pentru părintele care a știut când să tacă, când să încurajeze și când să zică doar: Ești grozav, cu sau fără premiu!”